X

Ungurii le-au mulțumit românilor că i-au scăpat de comunismul bolșevicului evreu Béla Kun prin ocuparea Budapestei în 1919

  Moment istoric puțin cunoscut: Surprinzătoarea ofertă maghiară către liderii români! „Numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara […]

 

Moment istoric puțin cunoscut: Surprinzătoarea ofertă maghiară către liderii români! „Numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” „Intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (…) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…” 
Prof. Timotei Ursu, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România: Comunicare la simpozionul din  Iunie 2019, New York

            Subiectul acestei comunicări – pe care acum, în imposibilitate de a o prezenta personal, o încredințez spre lectură criticului și istoricului literar Mircea Nicolae Rusu – l-am mai oferit istoriografiei românești (în premieră absolută) tratat în revista „FOAIA” din Long Island, New York, acum două decenii.  Fie datorită circulației restrânse a revistei, fie superficialității cu care unii priveau revistele „din diaspora românească”, se pare că prea puțini au accesat și reținut datele – de acută actualitate – culese de mine în Spania, în 1986, din cartea – (publicată în 1957 în colecția „DESTIN” de la Madrid și inexistentă în România) – scrisă de  N. P. Comnen, fost atașat cultural în Elveția și mai  apoi ministru de externe al României.

  1. P. Comnen a fost unul din importantele „personaje din culisele vremii”, în subsolul acțiunilor care au premers semnarea Conferinței de Pace de la Paris și a Tratatului („de la Trianon”), 1919-1920. Datele oferite de „atașatul” N. P. Comnen ne fac să ne întrebăm dacă actualele tensiuni relaționale cu vecina noastră de la West și cu o bună parte a minorității maghiare din România,  n-ar fi fost altfel ursite  cu un secol în urmă?!..

Pentru a pune în pagină memoriile autorului, rememorăm configurația istorică a momentului. Grație solidului front de opinie anti-austroungară din România și mulțumită unei surprinzătoare (pentru unii!) atitudini pro-Antanta a României Regelui Ferdinand I, după inițiale contacte cu membrii Antantei (coaliția militară opusă grupării Germano-Austroungare), ba chiar cu Rusia țaristă alături, primind asigurări ale unei opinii favorabile reunificării tuturor teritoriilor etnice românești, plus promisiuni ferme de ajutor militar, s-a convenit ca România  să intre în război împotriva Puterilor Centrale „la momentul necesar”. Momentul s-a dovedit a fi anul 1916.

Elevii învață, în școli, că Primul Război Mondial s-a întins între 1914-1918. Fals: adevăratul sfârșit al Războiului Mondial a fost marcat abia de Conferința de Pace de la Paris (1920!), deoarece războiul „militar”, între 1918 și 1920  se… mutase, de pe câmpul șrapnelelor și al tranșeelor – pe mesele diplomatice și, mai ales, în… culisele istoriei!

…Și nu numai: faptul că Armata Română a fost nevoită să lupte efectiv (respingând ofensiva naționalist-comunistă maghiară din Vestul Transilvaniei până la Tisa;  pentru ca, în 1919, să ajungă să ocupe Budapesta și să o „curețe” de unitățile comunistului Béla Kun, născut Béla Kohn) demonstrează  cu prisosință că distanța dintre masa diplomatică și tranșee e mai mare decât s-ar crede!….

După 1 Decembrie 1918 Guvernul României Mari  era condus de Ion Brătianu. (Chiar dacă ulterior, în timpul tratativelor finale ale Conferinței de la Paris, el a fost substituit  de Generalul Văitoianu, acela era coordonat „din culise” de același George Brătianu!). În ce privește Transilvania șeful ”Comitetului Dirigent” era marea personalitate Iuliu Maniu, celebrul ardelean naționalist al cărui cuvânt – în orientarea hotărârilor Regatului României –  era de prim ordin.

„Problema Transilvană” nu s-a rezolvat, simplu, doar prin declararea intenției unirii cu Țara (la 1 Decembrie 1918), or prin „preluarea administrativă” a fostului teritoriu austro-ungar în Ardeal… Se prăbușea, chiar atunci, Coroana Austro-Ungară; și nu se prăbușea de pe o zi pe alta!  În discuția „Mesei Diplomatice” de la Paris se aflau spinoasele date ale noilor granițe care trebuiau desenate pentru o Austro-Ungarie înfrântă, pentru o Românie reunită, ca și pentru  etniile care își obțineau acum libertatea (Sârbii, Croații, Cehii, Slovacii, etc.). Se profila un  statut al minorităților, absolut necesar într-un mijloc de Europă faimos prin multietnicitate și enclavizare; ca să nu mai vorbim de noile aspecte istorice  apărute pe plan continental chiar la sfârșitul (teoretic) al Războiului.

În Ungaria, la 20 Martie 1919, contele Karoly (șeful guvernului) – într-o încercare disperată de a prezenta „o schimbare” (care să producă, în fapt, confuzie!)  ceda la Budapesta conducerea… cui?! „Proletariatului Mondial”!; – în fapt: fostului deținut de drept comun, evreul Béla Kun (nume avut la naștere: Béla Kohn) care – scăpat, refugiat și instruit  în noua Rusie Bolșevică –  se reîntorsese pentru a conduce… „Comunismul Maghiar”! Acesta va institui „sovietele maghiare” (contând pe joncțiunea cu „Armata Roșie din Estul European”, aceasta avidă să înghită Basarabia, recent structurată prin proprie determinare ca parte a Regatului României!…)

La 15 Aprilie 1919 trupele lui Béla Kun atacă posturile Armatei Române de la marginea vestică a Transilvaniei. Românii vor reacționa deosebit de viguros respingând inamicul până la Tisa (1 Mai 1919).  La 20 Iulie „trupele comuniste” ale lui Béla Kun  fac o breșă peste Tisa, spre Est – o breșă de peste 120 kilometri! – contând pe o „joncțiune” cu detașamentele bolșevice din  Basarabia și din Nordul României, pentru a „prinde în clește” Armata Română pe frontul transivan.  Contraofensiva românească nimicește cele nouă divizii comunist-maghiare, gonindu-le rămășițele, în derută, peste Tisa!..

Spre surpriza „arbitrilor de la Paris” (care vedeau în România doar o „aliată de gradul doi”!), la CEREREA PATRIOȚILOR MAGHIARI – (și insistăm asupra acestui aspect care face obiectul multor pagini, cu detalii  în cartea lui N.P. Comnen,  nu întâmplător intitulată „O PRIMĂ EXPERIENȚĂ COMUNISTĂ ÎN UNGARIA” !) – la 3-4 August Armata Română ocupă Budapesta punând, practic, capăt „Comunismului Maghiar”!…

Statutul intern al Ungariei are în acest moment o configurație aparte: o puternică reacție anti-comunistă, nu numai din partea tradiționalelor „cercuri înalte” (vizate cu osârdie de Béla Kun), dar și din partea democraților, care reprezentau interesele clasei de mijloc formată din negustori, mici industriași, mici proprietari de terenuri agricole, intelectuali, burghezi ai orașelor.  În 1919, când inteligenția maghiară a înțeles că războiul a fărâmat definitiv Coroana aurtro-ungară, N. P. Comnen conducea în Elveția un „Centru de presă” menit să contrabalanseze propaganda vrăjmașă intereselor românești. El este brusc contactat de un ziarist neutru (polonezul Wilensky) cu interesantul mesaj că „..importante personalități maghiare doresc un CONTACT NEOFICIAL, pentru un „schimb de vederi” deoarece… ”..atât pentru Ungaria cât și pentru  România, ba chiar și pentru Polonia, o apropiere între Români și Unguri este o necesitate vitală” (pg.19).

În consecință, va avea loc  la 10 iulie  o întâlnire „preparatorie” într-un hotel din Lucerna, cu Prințul (maghiar) Windisgraetz,  cu fostul ministru maghiar  Waszonyi  și consilierul guvernamental Moldovany, care fac surprinzătoarea propunere ca – utilizând avantajul strategic de la finalul războiului – „.. România să sprijine formarea unui guvern maghiar provizoriu, la Szegedin, pe care să-l opună bolșevicilor care au acaparat Budapesta”, … pentru a salva, literalmente, ruina Ungariei. A Ungariei prinsă între dezagregarea internă  și enorma presiune externă!.. Printre susținătorii maghiari ai acestei propuneri se aflau, spuneau partenerii de dialog, „..conții Stefan Bethlen, Palavicini, Smercziany și alte numeroase personalități, printre care și numeroși democrați” (pg.32).

În cadrul acestui prim-contact, neoficial ( dar aprobat de autoritățile de la București prin ambasadorul român în Elveția, Mihai Pâcleanu), partenerii maghiari de discuție pretindeau că opinia generală ar fi ca trupele române  să nu urmeze recomandarea  Consiliului Suprem de la Paris – aceea de a se retrage de pe Tisa – ci, dimpotrivă, să avanseze până inclusiv la ocuparea Budapestei! –  pentru că …„numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” (pg.23).

„..Spun drept că la orice mă așteptam ..” –  va scrie N. P. Comnen  – „..dar să aud pe un mare  senior ungur, înrudit cu familia imperială și fost ministru, făcând cor cu un al doilea fost ministru ungur, în prezența Consilierului guvernamental Moldovany și a ardeleanului Prof. Pop, că ne cere să… ocupăm Budapesta,  – la asta nu mă așteptam!”

Contactele au continuat, în acelaș sens, cu  Windisgraetz, Waszonyi și – demn de remrcat – cu una din marile personalități maghiare ale momentului, Contele Andrassy, de asemenea fost ministru. Cum ofensiva peste Tisa a lui Béla Kún precipita evenimentele,  Contele Andrassy și Prințul Windisgraetz au semnat o scrisoare oficială, în care cereau avansarea discuțiilor la o întâlnire cu  „un reprezentant oficial al României” ( scrisoare  raportată de Ambasada Română din Elveția  Ministerului de Externe Român și Delegației  române la tratativele de la Paris, prin telegramele 2925 și – respectiv – 2639 din 2019).

De remarcat:  câțiva  mai ani târziu, încercând „să șteargă urmele”, Prințul Windischgraetz  a încercat să nege aceste acțiuni, ignorând propriul interviu acordat  Biroului Român de Presă de la Berna, și reprodus de îndată  de importante ziare de largă circulație  (precum Le Temps, Le Journal de Débats, etc). Un interviu din care Comnen citează elocvent:  „Aș fi voit, desigur, să mor pentru a păstra Transilvania Ungariei. Aș fi preferat, de asemenea, să văd trupele MAGHIARE intrând în Budapesta pentru a-i goni pe inamici. Acest lucru, din nenorocire, nu a fost posibil. Aș fiind, mărturisesc în mod franc că sunt mai bucuros să văd pe Români la Budapesta, decât pe Béla Kún și pe complicii lui, care mi-au ruinat Patria din punct de vedere politic cât și material. Recunosc astfel în mod leal că, intrând în Budapesta, Românii au adus un seerviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (..) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…” (pg.42) Opinia exprimată în acest interviu nu face decât să valideze sensul exact al faptelor pe care, în condițiile particulare ale acelui complicat an 1919, lucrarea lui P. N. Comnen ni le aduce la cunoștință  și care au evoluat  de la solicitarea ajutorului militar și politic până la propunerea (aproape incredibilă pentru urechile ardelene),  aceea a unei  „UNIRI PERSONALE ROMÂNO-MAGHIARE SUB COROANA REGELUI  FERDINAND” !

Îndată după ocuparea Budapestei de către trupele române – care au realizat astfel neutralizarea lui Béla Kun –  N. P. Comnen primește însărcinarea oficială de a pleca în capitala Ungariei. Acolo el a fost contactat de îndată de gruparea care cuprindea importanți oameni politici maghiari ( între aceștia conții Nicolae Banfy, Stefan Bethlen, Julius Andrassy, Paul de Telekyi, dar și reprezentanți ai burgheziei democratice: Lovassy, Hegedus, Variassy, Nagyatady, etc). În ce- l privește pe  reapectatul politician maghiar  care era Contele Banfy, acesta opina nu numai pentru o soluție de moment ci pentru o  viziune strategică: formarea în Centrul și Estul Europei a unei „alte Eleveții”, în viziunea sa aceasta cuprinzându-i pe Români, pe Maghiari, pe Sârbi, pe Bulgari – un stat complex, multinațional, de garantată neutralitate și care să joace  în această parte a Europei  un rol de autentică stabilitate.

În cadrul întâlnirilor cu Banfy și cu fostul ministru Vaszonyi, lui N. P. Comnen i s-a cerut să contacteze autoritățile de la București  pentru o imediată întâlnire între o delegație a grupării anticomuniste maghiare, din care să facă parte conții Andrassy, Bethlen, Csaky, Banfy și reprezentanți de prim ordin ai României ( cel vizat în primul rând fiind Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent Român ). Întâlnirea se propune să aibă loc într-un castel de lângă Arad, cu alte cuvinte „la jumătatea drumului dintre Budapesta și Sibiul lui Iuliu Maniu”. Urgența deosebită a acestei întâlniri oficiale întru o înțelegere româno-maghiară și  având ca principal obiectiv propunerea unei „Uniuni Personale sub coroana Regelui Ferdinand al României” era dedterminată atât de nevoia de a pune pe masa Conferinței de la Paris, în timp util, a unui document care să demonstreze ajungerea la o pozitivă rezolvare „în zonă”, cât și de ultimatimul dat trupelor române de către aceeași Conferință de la Paris de a… părăsi capitala maghiară și a se retrage dincolo de Tisa!

Evident, prin canalele diplomatice, propunerea fost comunicată de îndată în România. Benzile de telegraf au păstrat răspunsul surprinzător al lui Iuliu Maniu adresat lui Comnen, cel care se străduia la Budapesta pentru organizarea acestei întâlniri:  „Sunt silit, cu adânc regret, să vă încunoștințez că  mi-e absolut cu neputință să merg mâine la Arad. Întru cât  Domnii sus numiți doresc a vorbi cu mine, nu rămâne decât să vină D-lor la Sibiu. Observând însă că Sâmbătă  și Duminică sunt absent, aș dori mult ca înainte de a-i întâlni pe Dânșii, să vobesc mai înainte cu Dvs. Eșirea trupelor noastre din Budapesta s-a amânat cu câteva zile…”

Contrariat și nereușind să înțeleagă – nici măcar peste ani, când a fost scrisă cartea – cauzele exacte ale acestei vizibile tergiversări a unei propuneri de extremă urgență, pusă de el pe seama celebrei prudențe a lui Maniu, or pe tendința de a „nu agrava” tensiunile de la Paris, Comnen comentează cu amărăciune:  „…Și, în fine, poate satisfacția pe care el, Valahul disprețuit mai odinioară ar fi avut-o de a-i vedea pe trufașii GROFI de la Budapesta venind „a la Canossa”, să-i ceară sprijinul pentru a-și salva patria și pentru a discuta la el acasă …„împărțirea  Ungariei milenare”!? … Poate să mă înșel? E numai o părere… ” (p.89).

Cert e că, în pofida dificultăților de transport din acel ultim an al Războiului, N. P. Comnen pleacă imediat în țară, tot sperând că încă poate fi salvată soarta acestei delicate dar mai ales importante acțiuni diplomatice. „Îmi apărea ca o mare greșeală de a scăpa acest prișej, poate unic, care ar fi putut crea o platformă de înțelegere între noi și Unguri,  comportâmd mari dezvoltări în viitor” (pg.90).

Întîlnindu-l pe Iuliu Maniu la Sibiu, acesta i se explică parțial, motivându-și indecizia prin teama că în ochii opiniei europene –  după ce și-a anexat propriile teritorii etnice românești – angajându-se într-o  înțelegere cu maghiarii în chiar focul  luptelor diăplomatice de la Paris, România s-ar posta într-o poziție defavorabilă:  „Printr-o atare acțiune cu magnații maghiari, s-ar putea crede că eu, ca Președinte al Comitetului Dirigent, dau impresia că nutresc și eu anumite planuri imperialiste…”(pg.95) Iar în privința propunerii maghiare întru o „uniune personală”, răspunsul lui Maniu a fost, potrivit relatării lui Comnen:  „..O asemenea uniune, dragule, pentru noi este absolut inacceptabilă! Ea ar însemna dictatura Ungurilor asupra noastră. Dacă au ajuns ei să îngenuncheze Austria și să-i impună voința lor, ne închipuim ce s-ar întâmpla la noi,  care nu avem nici instituțiile, nici tradițiile seculare, nici aparatul de stat pe care-l avea Austria!… Noi, cei din Ardeal, îi cunoaștem mai bine pe Unguri decât dumneavoastră; și știm să ne ferim de ei.”

Punctul de vedere al celeilalte mari personalități politice a vremii, Ion Brătianu – și care ar fi acceptat ideia de principiu a unor  convorbiri cu maghiarii pentru „celelalte chestiuni” –  nu diferă însă  prea mult de cea a lui Maniu în ceea ce  privea ideia „unirii personale”:  „..S-ar putea vorbi într-o zi, mult mai târziu,  despre un astfel de proiect. Azi e prea devreme. Noi trebuie în primul rând să ne consolidăm poziția de  stat național unitar!”

În ce-l privește pe Regele Ferdinand, acesta înclina – ca de obicei – spre opinia lui Btătianu; dar mai ales se arăta îngrijorat că  „..un refuz brutal ar… jigni pe cei de la Budapesta, care ar inerpreta purtarea noastră ca o dovadă de dispreț al onoarei ce mi se face prin propunerea lor!”( pg. 101).  ( Cu alte cuvinte: …refuzați, băieți, refuzați; dar atenție la… limbaj!)

…Și astfel – considerăm noi astăzi – datorită zestrei ardelene de neîncredere și datorită condițiilor extrem de tensionate în care se developa Conferința de Pace de la Paris, iar pe de altă parte prin… neintuirea „factorului timp” în rapiditatea unei posibile decizii cardinale pentru relațiile noastre internaționale, în numai câteva zile avea să se scufunde în uitare unul din foarte sensibilele și  foarte ofertantele rezultate ale  „luptei din culise”, atunci pe cale de a fi integral câștigată de diplomația românească!..

Chiar dacă a ne întreba astăzi „CE AR FI FOST, DACĂ…?” este doar un exercițiu imaginar, superfluu, și care n-ar rezolva deloc fondul problematic al momentului interbelic, ne îngăduim să credem că ulterioara „invazie estică” a fascismului german ar fi întâmpinat  un alt fel de rezistență decât cea a unor țări, mai mici sau mai mari, dar care își datorau vulnerabilitatea tocmai unei individualități excesive și unei duioase încrederi oarbe în capacitatea Ligii Națiunilor în a face minuni.  Mă întreb apoi, consecutio temporem, dacă teribilele suferințe încercate de românii din „Ardealul de Nord”  – anexat abuziv și încredințat sălbăticiei hortiste  –  n-ar fi luat cu totul un alt curs?…

Ma aproape: iată, tocmai a venit ACUM,  în mijlocul României, Papa Francisc, fiind salutat pe pământ românesc (!)  de… Președintele Ungariei și de steagurile maghiare și secuiești;  în vreme ce Președintele României, Prima ministră și Patriarhul României, în loc să fie de față și să-i ureze Papei „bun venit” – subliniez: acolo, și la trecerea graniței în România, au preferat să-l… aștepte, bățoși, și falnici, în …„davele” lor  de pe Dâmbovița și Prut; de parcă ne-am mai fi aflat în…  1860!?… Or – mai știi?!….

Uneori Istoria –  chiar și cea pitită în culise, sau… tocmai ea(?)  – are darul de a ne pune, uneori,  pe gânduri!…

Pentru conformitate: Comunicarea mea  de mai sus, în lipsa fortuită a autorului, este încredințată spre lectură –  integrală și necenzurată  –  dl-lui  M. N. Rusu, distins Istoric literar și Critic de artă.

                                                                                     Prof. Timotei  URSU, Florida, 9 iunie 2019

TIMOTEI URSU s-a născut pe 22.01.1939 la Timișoara ca fiu al muzicologului Nicolae Ursu. A absolvit Facultatea de Filologie și de Istorie la „Universitatea Babeș-Bolyai” din Cluj în 1962 și Regia de Film la „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografica I. L. Cargiale” din București în 1969.

Între 1965-85 a fost angajat la „Televiziunea Română”, unde a turnat mai multe filme documentare, precum „Brazii” (1974), răspunzând d. ex. si pt. imaginea filmului „Anotimpurile și Delta” (regia Athanasie Toma, 1970).

A turnat mai multe filme de lung metraj: „Decolarea” 1971, „Nunta însângerată” (o adaptare dupa drama lui Federico Garcia Lorca pt. Tv, 1976), „Septembrie” 1978, „Al patrulea Stol” (1978), „Nopți de Sânziene”…, la care a scris și scenariile, precum și scenariile pt. filmele: „Cursa” (regia Mircea Daneliuc, 1975) și „Bună seara, Irina!” (regia Tudor Mărăscu, 1980).

Având o voce frumoasă a fost în paralel și crainic la TV și la Radio, făcând de exemplu lectura la filmul „Cu pluta pe Marea Neagra” (regia Aradits Laszlo, 1981) și apărând în rolul pictorului Nicolae Grigorescu, în serialul TV „Războiul Independenței” (regia Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis, Sergiu Nicolaescu, 1977), redusă atunci – din cauza cenzurii – de la 8 la doar 6 episoade.

Între 1986-2007 a trăit în exil la New York ca jurnalist, fiind corespondent la „BBC” și la „NY Magazine”, înființând revista săptămânală „Foaia” și ca director la ziarul „Lumea Liberă Românească”, unde a publicat peste 120 de articole politice, pe care le-a adunat apoi în volumul „Și nu ne duce pre noi în Ispită…”, apărut la editura „H & H Promotions” din New York, în 2008.

Timotei Ursu, autor a peste 100 de reportaje și anchete, este consilier stiintific al societății „Dacia Revival International”, membru al „Uniunii Scriitorilor din Romania” si al „Academiei Oamenilor de Știință din Romania”. Pe langa toate acestea scrie și poezie și se angajează foarte mult în cercetarea originii dacice a poporului român. (CineMagia.ro)

Citiți și:

Cum a ajuns opinca românească în vârful parlamentului de la Budapesta

În urmă cu 99 de ani: Prima ocupare a Budapestei de către români

 

 

Citește mai mult

Alte știri

Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker