Am făcut totul pentru țară și popor, am făcut prea puțin pentru părinții mei, nu am făcut nimic pentru mine (II)

              De mult timp am zile care cred că sînt ultimele, dar de fiecare dată m-a ajutat Dumnezeu să […]

 

            De mult timp am zile care cred că sînt ultimele, dar de fiecare dată m-a ajutat Dumnezeu să le depășesc. De data aceasta însă, nu văd semne bune. O să încerc să termin partea a doua a articolului început zilele trecute. Probabil nu voi fi permanent coerent, voi fi nevoit să îl fac mai scurt decît vroiam, dar mă străduiesc să îl duc la bun sfîrșit. Ce va fi după aceea, vom vedea – ce va vrea Dumnezeu.

Am scris în prima parte faptul că în anul 1999 Curtea Constituțională mi-a interzis să mai profesez avocatura, adică să îmi cîștig pîinea practicîndu-mi meseria (dacă cineva este curios să știe cum am putut trăi peste un an și jumătate aproape fără venituri, poate că o să explic – sau poate găsește singur explicația în „Evanghelia după Matei”, în „Predica de pe Munte”).

CC mi-a interzis profesarea avocaturii, dar nu putea să-mi interzică dreptul de a apăra gratis în instanța poporul. Am scris în finalul primei părți despre acțiunea inițiată la începutul anului 1999 pentru a apăra dreptul cetățenilor români la un nivel de trai decent. În mod normal, vroiam să atașez măcar prima și ultima dintre cele 10 file ale acțiunii. Este rău de tot să fii singur, să ți se strice totul în casă, să nu ai putere să repari și să nu te ajute nimeni. Din motive de neînțeles, eu nu mai pot scana. Am rugat un prieten care a venit la mine și, cu telefonul mobil, a fotografiat atît fotografii (care au ieșit foarte bine) cît și documente (care însă au ieșit ilizibile). Un alt prieten a luat documentele, s-a dus la un centru unde le-a scanat și mi le-a adus pe stick. Iată cele două pagini care trebuiau să fie cuprinse în prima parte (Click pe documente pentru mărire!):

Tot în 1999 am reunit cîțiva revoluționari celebri (Constantin Calancea – președintele Asociației 21 Decembrie, Ion Gîtlan – președintele Uniunii Democrat Creștine, Claudiu Ioardache – fost prim-vicepreședinte al FSN, Leon Nica – președintele Partidului Liber Democrat și Nicu Stăncescu – fost președinte al fostului Partid al Unității Democratice) în ceea ce noi am numit “Acțiunea pentru Idealurile Revoluției”.

Ceea ce făceam noi era să trimitem prin fax scrisori la Guvern, la Senat și la Camera Deputaților arătînd derapajele legislative (Leon trimitea concomitent aceste scrisori și la presa centrală, dar nu le-a publicat nimeni – presa central devenise antiromânească). Am avut multe succese, dintre care succes 100 %  a avut următoarea scrisoare (Click pe document pentru mărire!):

Ambele ordonanțe au fost respinse de Senat, iar în ce mă privește a fost o nouă victorie asupra Romtelecom. OUG nr. 25/1998, într-un mod foarte ascuns și parșiv, scotea Romtelecomul de sub controlul Oficiului Concurenței. Dacă nu aș fi stat cu ochii pe ei ca pe butelie, scăpau!

                                                                     *

Nu am avut niciodată dorința de a fi bogat (pe cînd alții strîngeau averi, eu strîngeam dusmani), dar s-a întîmplat ca acum aproape 10 ani să devin bogat – degeaba acum, oricum mă obșinuisem din anii grei să mănînc de regulă o conservă pe zi (mesele copioase despre care amintesc din cînd în cînd, erau înainte de 1990)!.

Cînd citesc astazi despre protestele judecătorilor și procurorilor împotriva dispozițiilor de înființare a Secției care să îi cerceteze, îmi aduc aminte de sfîrșitul lui nov. 1989. Speram ca la ultimul congres al PCR, Ceaușescu să renunțe la un nou mandat (dacă ar fi făcut asta, planurile est-vestului se prăbușeau, revoluția programată de ei nu mai avea rost). Neștiind pe atunci ce știu azi, mă gîndeam că este nevoie de o revoluție (nu! în nici un caz nu o anticipam, nici nu credeam că va veni în mai puțin de o lună). Și mă gîndeam că 10 judecători și 10 procurori dintre cei mai nemernici, cei mai ticăloși, ar trebui spînzurați de stîlpii de current electric din fața Tribunalului Mare (“Grajdurile lui Augias”, cum numeam eu cladirea). Nu mă înțelegeți greșit, totul trebuia perfect legal, aceste execuții trebuiau hotărîte de tribunale revoluționare. Dar a venit revoluția, și eu i-am iertat. Iar ei s-au răzbunat pentru faptul că la sfîrșitul anilor ‘70 am vrut să curăț justiția de putregaiuri. Știam foarte bine că mi-am făcut dușmani, dar credeam că judecătorii și procurorii corecți apreciază eforturile mele. Se pare că aceștia erau foarte puțini, ceea ce am constatat după 1990. Neputînd să îmi facă mie nimic cu toate eforturile lor, au ales să nedreptățească, să batjocorească și să înlăcrimeze ultimele zile al părinților mei.

Am scris despre faptul că în 1987 vila proprietatea mamei mele a fost demolată ilegal, fără emiterea anterioară a unui decret de expropriere. Decretul de expropriere a fost emis de abia în anul 1989. Dar suma era ciuntită de două ori, reglementările (decr. nr. 467/1979) instituind o dublă limitare. În 1990 am formulat o primă acțiune, cu care am ajuns la Curtea Supremă (sau cum se numea atunci, nu mai țin minte). Înainte de război, în România nu a existat o Curte Constituțională ci controlul constituțional era făcut de Curtea de Casație. Am cerut Curții Supreme să își asume răspunderea și să constate că decr. nr. 467/1979 încalcă în două rînduri Constituția din 1965. Dar judecătorii numiți de Ceaușescu, deveniți democrați, nu au avut acest curaj.

Am facut o nouă acțiune. Așa cum am scris de multe ori, eu nu am avut bani, astfel că pensia mamei nu ajungea pentru taxa de timbru. Dar un foarte bun prieten (?), mare șef în Procuratura Generală, îmi spune că îl va suna pe Florin Georgescu (devenit ministrul finanțelor) să o primească în audiență pe mama cu o cerere prin care să solicite scutirea de la plata taxei de timbru (ceea ce era perfect legal). Mama se duce și primește aprobare, dar nu de scutire, ci de amînare pe anul în curs. Și începe joaca de-a șoarecele și pisica. Nemernicii de judecători sustrăgeau din dosar dovezile de citare și procesul se tot amîna pentru lipsă de procedură. Scopul lor era ca procesul să nu se judece atunci ci să intre în anul următor, cînd expira aprobarea de amînare. Și, într-adevăr, am intrat în anul următor, cînd mama a obținut o nouă amînare la plată. Cînd am văzut cum dovezile de comunicare dispar de la dosar m-am dus cu un prieten de la Ministerul Justiției la președintele judecătoriei și i-am explicat situația. A cerut dosarul, a văzut dovezile de comunicare, le-a luat și le-a pus în sertarul biroului său pînă la termen, cînd au fost atașate la dosar. În sală, jurista de la ICRAL Vitan cere dosarul la amînare. Mă prefac mirat și o întreb ce motiv de amînare există? Lipsă de procedură, spune cu multă naturalețe. Îi explic că procedura este îndeplinită. Holbează ochii, se repede la dosar și constată că așa este. În sfîrșit, dosarul a putut începe.

Dar judecătorii găseau de fiecare dată un motiv (mai exact, un abuz) prin care să amîne dosarul în anul următor. Iar mama obținea o nouă aprobare. În 1996, prietenul meu, la un șpriț îmi spune că el mă ajută cu Florin Georgescu, dar că eu nu voi cîștiga procesul! A fost una dintre marile uimiri din viața mea! Dacă știa că nu voi cîștiga procesul, de ce mă ajuta (din cauza inflației enorme, la fiecare termen trebuia să reactualizez pretențiile ceea ce presupunea și creșterea taxei de timbru)? Vroia ca statul să o execute silit pe mama și să rămînă și fără apartamentul în care stătea după demolare și pe care îl cumpărase? Și dacă într-adevăr vroia să mă ajute, de ce nu i-a cerut lui Florin Georgescu să-i aprobe mamei, perfect legal, scutirea și nu amînarea la plata taxei?

Fac o paranteză. Am avut un motiv pentru care am regretat faptul că în 1996 am refuzat locul în parlament. L-aș fi pisat în fiecare săptămînî pe Valerică Stoica cu interpelări de ce nu mi se face dreptate. Mi s-ar fi făcut, și mama nu s-ar mai fi stins din viață așa cum i s-a întîmplat. În rest nu regret nimic, odată intrat în parlament aș fi părăsit CDR și aș fi devenit independent – nu puteam să ajut cu nimic țara în fața trădătorilor ajunși la conducere. Vorba lui Niculae Cerveni, devenit și el independent: „Eu, ca independent, am dreptul la 20 de secunde. Ce să fac în timpul ăsta, că nici măcar șă îi înjur ca lumea nu pot!”

În 1998 taxa de timbru ajunsese la cca. 60 mil. lei (pensia mamei pentru mai mult de 8 ani) dar în urma modificării legii, a coborît la cca. 14 mil. lei. Statul român, care îmi datora sume enorme (nu numai pentru vila demolată dar și pentru terenurile pierdute de bunicii mei în Cadrilater) trimite fiscul să pună sechestru pe bunurile părinților mei. Mama a murit cu bunurile sechestrate, acumulînd în 1998 un șoc după altul!

Ajung din nou la Curtea Constituțională. Bunul meu prieten Lucian Mihai, în acel moment președinte al Curții, nu are curaj să declare neconstituțională legea taxelor de timbru (care împotriva Constituției, interzicea multor români accesul la justiție), dar cel puțin menționează că în raport de ultimele modificări legislative acțiunea noastră trebuia scutită de taxă de timbru.

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/18190

La sfîrșitul anului 2000 mă duc la Curtea Supremă pentru un recurs absolut legal. În condițiile în care inflația galopa în continuare, am cerut ca instanța să menționeze că executarea hotărîrii să fie făcută cu indexarea sumei stabilite de instanță cu indicele de inflație de la data pronunțării la data executării.

Altă surpriză neplăcută (Doamne, de cite am avut parte!). Președintele completului, Radu Giroveanu, îmi cere să-i dovedesc plata taxei de timbru! Îi arăt că decizia CC spune că acțiunea mea este scutită de plata taxei de timbre. Inflexibil, amînă dosarul pînă cînd plătesc taxa de timbru. Radu Giroveanu, un om care îmi era atît de simpatic, îi apreciam inteligența și știința juridică, dar care atunci mi-a dovedit că este un mafiot.

În sfîrșit, în primăvara anului 2001, un alt complet nu mai îmi cere să timbrez dar îmi respinge recursul.

Pentru o vilă cu trei nivele, cu o suprafață de 180 m.p. de teren în zona 0 a Capitalei, cu pod, cu garaj, cu încălzire centrală, etc. mi s-au acordat cca. 20.000 $.

Am primit banii la începutul lui 2002. Mă duc într-o zi la tata și îl găsesc plîngînd!

Mircea Ionescu, tatăl autorului.

Fusese anunțat de bancă de faptul că fiscul i-a retras din cont cam 50 mil. de lei, reprezentînd 14 mil. lei taxa de timbru care se stabilise că nu o datorăm, plus majorări și penalizări. Deja secretul bancar nu mai exista! Statul știa în ce cont fuseseră virați banii, dar banii nu mai erau în cont ci fuseseră transformați în depozite. Și asta, fără nici o somație!

Fac plîngere penală pentru acest grav abuz – pe de-o parte a fost reținută o datorie inexistentă (pentru cine nu știe, precizez că legea taxelor de timbru prevede că o taxă de timbru plătită nedatorat se restituie – cu atît mai mult, o taxă de timbru nedatorată nu poate fi executată), iar pe de altă parte se încălcaseră formalitățile cerute de lege pentru executarea silită.

Sînt chemat la poliție să mi se prezinte dosarul și, evident, altă surpriză! Dîndu-și seama că au încălcat procedura, cei de la fisc au depus o somație și o dovadă de afișare a acesteia. Dar în tîmpenia lor, au datat afișarea somației cu o dată anterioară somației! Cu alte cuvinte, au afișat o somație care la acea dată nu exista! – alte infracțiuni. Toate argumentele mele au fost nesocotite de poliție, de parchet, de justiție și de CEDO (aș avea multe de povestit și de judecătorul român de atunci de la CEDO, Corneliu Bîrsan, dar trebuie să economisesc efortul).

Am început procesul vilei demolate în 1990, l-am terminat în România în 2001 iar la Strasbourg l-am cîștigat în 2009. Ultimul rest de bani (rezultat din reactulizări) l-am primit în 2014.

Dacă aș fi fost o singură zi la putere, nici nu aș fi avut nevoie de proces, aș fi primit banii imediat.             Dacă aș fi fost un simplu cetățean, aș fi terminat procesul în trei termene. Dar eu nu am fost niciodată la putere ci, dimpotrivă, am fost eternul opozant.

Povestea acestui proces poate fi privită din două puncte de vedere. Primul ar fi ce s-ar fi întîmplat cu un simplu cetățean, fără pregătirea mea juridică, fără tenacitatea mea și fără relațiile mele (care m-au ajutat mai mult decît am scris)? Un simplu cetățean, mai ales apt să dea șpagă, nu ar fi trecut prin ce am trecut eu. Al doilea punct de vedere îl intuiți singuri.

Toți banii din care trăiesc sînt de fapt banii care ar fi trebuit să revină mamei mele, dar care a murit fără să vadă nici o despăgubire.

Bieții mei părinți! Niște oameni cu inima ca pîinea caldă, cinstiți, harnici, buni creștini, care au trăit toată viața ca să îi ajute pe alții, dar care au sfîrșit în lacrimi întrucîi memernicii, trădătorii, corupții, neavînd curaj să se lupte cu mine, au ales din lașitate să se lupte cu ei.

                                                                                            Dan Cristian IONESCU

 

Citește mai mult

Alte știri

Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker