Cealaltă lume

  Cu Mișu (nume fictiv) mi-am împărțit mare parte a copilăriei și adolescenței. Am fost la aceeași școală, la același […]

 

Cu Mișu (nume fictiv) mi-am împărțit mare parte a copilăriei și adolescenței. Am fost la aceeași școală, la același liceu, am alergat împreună după puștoaice, prima beție ne-a prins împreună s.a.m.d. În mod inexplicabil, după liceu, drumurile noastre s-au despărțit. Pur și simplu nu ne-am mai văzut. El alesese o carieră militară, eu una mai apropiată de idealul pe care-l visam.

L-am văzut abia după vreo cincisprezece ani, întâmplător, pe stradă. Mi-a spus că se grăbește, dar am stabilit să ne vedem câteva zile mai târziu. Când ne-am văzut mi-a spus că are o treabă și m-a întrebat dacă pot să-l duc cu mașina, undeva într-o zonă rurală. I-am spus că nu-i nicio problemă. Pe la jumătatea drumului, m-a rugat s-o cotesc pe un drum pietruit și după vreun kilometru m-a rugat să opresc mașina. Apoi mi-a făcut semn să las telefonul în mașină și am coborât. Mă simțeam ca într-un film prost. La un moment-dat am crezut că Mișu e complet nebun. Eram totuși curios ce naiba vrea.Sunt la băieții veseli, moșule! – mi-a spus pe un ton jos. Am vrut doar să mă asigur că n-am coadă.

Era clar stresat, se uita pierdut în toate părțile. S-a mai liniștit atunci când a constatat că nu vine nici dracu după noi. Mi-a spus că n-are nicio problemă să se întâlnească cu mine, chiar simte nevoia să mai stea de vorbă cu un om apropiat, dar să țin cont de zona în care lucrează și să evit orice subiect care s-ar putea intersecta sau care ne-ar putea dăuna. După aceea relațiile dintre noi au revenit la normalitatea din vremea copilăriei.

Singurul lucru pe care nu l-am înțeles la el era unul pe care l-am descoperit ceva mai târziu. Tot învârtea niște cărți ciudate. Acasă avea unele de dimensiune normală care-mi atrăseseră atenția deoarece erau într-o cutie ciudată. Avea însă și-un pachet mini pe care-l purta cu el tot timpul. Uneori îl surprindeam trăgând la întâmplare câte-o carte din pachetul mini și contemplând-o îndelungat.

Când l-am întrebat ce naiba e aia, mi-a spus că sunt cărți de tarot. M-a pufnit râsul însă mi-a tăiat-o spunându-mi că e chestie serioasă. Ceva mai târziu, mi-a spus că de inițiat în treaba cu tarotul l-a inițiat șeful lui care-i era și-un fel de „maestru spiritual” în chestiunile care țin de ocultism. Și-așa am aflat că practica e una destul de uzuală printre „băieții de la butoane”.

Inițial am crezut că face parte din explozia ocultă de după Revoluție. Mă înșelam. După mai mulți ani, intrând în contact cu diverși indivizi de prin zone discrete, am constatat că practica ocultă e mai răspândită decât îmi imaginasem. La fel ca Mișu, echivalenți de-ai lui din alte țări, se dedau la aceleași practici. Unul de-al Licuriciului, cu care mă mai întâlnesc uneori, freacă niște amulete. Și le face singur și e în stare să-ți jure că ălea concentrează nu știu ce câmpuri. Un altul îmi vorbea de niște ritualuri și practici secrete la care „a fost norocos să aibă acces”.

Poate vă întrebați cum naiba de am ajuns eu să-i cunosc pe toți ăștia pe care-i amintesc în treacăt. Sincer să fiu, strict întâmplător. Însă, în același timp, sunt ferm convins că atunci când curiozitatea ți se-ntinde într-o anumită direcție, lucrurile se așează în așa fel încât să ajungi să le cunoști. Și curiozitatea mea nu cred că e depășită de nimic. Însă ceea ce v-am prezentat până acum sunt chestiuni strict disparate.

Ceva mai târziu aveam să înțeleg că, de fapt, lucrurile sunt legate între ele. Cei pe care-i cunosc nu practică izolat „științele” pe care le-au îmbrățișat, ci în cadru organizat. Sunt tot felul de organizații oculte care se întrepătrund și ai căror membri se dedau unor practici extrem de eterogene de natură gnostică. Lumea pe care-am descoperit-o strict întâmplător am constatat că e extrem de articulată și că-și întinde tentaculele peste tot.

Lumea despre care vă vorbesc nu este una paralelă, ci una care se întrepătrunde cu ceea ce vedem. La un moment-dat devine chiar hilar faptul că societatea noastră – împinsă cu disperare spre un materialism turbat – e mânată în acest drum de maeștri spirituali ciudați care îmbină practici orientale cu tehnici vrăjitorești ale Vechiului Continent. În Franța am dat la un moment dat peste un alchimist care făcea parte dintr-o elită ciudată a societății franceze. Avea pereții de la intrarea în atelier blindați de poze cu prietenii săi într-ale artelor șorțului. Am fost surprins să-l văd într-o fotografie alături de un individ și de … François Mitterrand. Mi-a spus că individul e un maestru de-al lui care, între altele, se ocupase personal de horoscopul fostului președinte și că Mitterrand nu-și începea ziua de lucru înainte de a-și consulta horoscopul. Așa-i că e ciudat?

Spun toate aceste lucruri ca să înțelegeți că realitatea pe care o trăiți e una dublă. De asemenea, o spun pentru toți cei care se mai uită strâmb la mine când le atrag atenția asupra unor aspecte nu tocmai curate. „Mă lași în pace cu prostiile astea medievale!” – spun unii mai pătrunși de înaltul lor nivel lor științific. În special acestor atotcunoscători le spun că, de la un anumit nivel în sus, lingua franca e ocultismul cel mai obscur, cel de care făceau mișto cărțile comuniste de propagandă. Cărți împinse în față de un grup extrem de elitist care provenea tot dintr-o ocultă mistică.

Probabil vă întrebați care-ar fi scopul pentru care oameni având anumite credințe promovează un materialism turbat, în loc să facă totul la lumina zilei. Ei bine, sunt mai multe scopuri. Unul dintre ele ține de „statutul” de elită pe care și-l arogă. A fi parte a elitei înseamnă a te diferenția de ceilalți care trebuie să rămână „necunoscători sau profani”. Așadar, unul dintre principalele motive e acela de separare și de acoperire a urmelor. Un altul ține de răfuiala de secole pe care-o au cu biserica. Prin impunerea unei ideologii materialiste se răzbună pe biserică prin subțierea numărului credincioșilor. Și mai sunt câteva alte motive pe care le las pentru mai târziu. Nu de alta, dar pe unii n-aș vrea să-i șochez prea tare.

Singurul lucru pe care-l solicit celor care vor fi prea vehemenți în legătură cu ceea ce-am scris, ar fi acela de a deschide ceva mai bine ochii atunci când se plimbă. În special în momentul în care, pe câte-o clădire remarcabilă, mai văd câte-un semn pe care nu-l înțeleg. Încercați doar să căutați ce-i cu acel semn și, ușor, ușor, o să înțelegeți ceva mai mult din ceea ce curge pe sub picioarele voastre.

                                                                                                                         Dan DIACONU

P.S. Să nu uit. Dacă nu mă credeți pe mine, poate-i credeți pe Georges Soules, Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, Gerard Encausse, Francois Jollivet-Castelot și vreo câțiva alții de care sigur n-ați auzit. La fel cum n-ați auzit niciodată nici de cei enumerate.

           Sursa: Trenduri economice

 

Citește mai mult

Alte știri

Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker